Kelemen Hunor

O candidatură a Respectului pentru Cetățean

31.10.2014 | alegeri prezidențiale
  • Mărime
    text
  • Trimite prin e-mail
  • Tipăreşte

  • Trimite prin:
  • Share


O candidatură a Respectului pentru Cetățean

Fotó: Banga Előd-Ernő

Președintele României trebuie să fie un model, trebuie să fie un arhitect, un om care are o gândire de viitor” crede candidatul la prezidențiale Kelemen Hunor. O viziune subtilă, sănătoasă, modernă, de care România are nevoie. „Ceea ce cred eu că mă diferențiază față de ceilalți candidați este că eu plec de la om și de la comunitate când vorbesc despre o Românie puternică și respectată, și spun că până când statul și instituțiile statului nu vor respecta cetățeanul și nu vor respecta comunitățile locale, degeaba așteaptă un respect din partea cetățeanului. De fiecare dată trebuie să pornim de la cetățean!” precizează Kelemen Hunor.    Interviu cu domnul Kelemen Hunor, Președinte UDMR, Candidat la Președinție

Sunteți absolvent atât de Medicină Veterinară cât și de Filosofie, o combinație foarte interesantă, și aș vrea să vă invit să ne povestiți de ce ați ales Medicina și cum de, plecând de la o astfel de profesie, v-ați îndreptat către Filosofie. Unde vă regăsiți, în final, între cele două, acum că sunteți în politică?


Rădăcinile acestor decizii din trecutul meu se regăsesc în perioada comunistă despre care am vorbit în această campanie electorală. În 1985, când se apropia Bacalaureatul și trebuia să aleg o facultate, eu nu m-am gândit că se va întâmpla atât de curând ceea ce s-a întâmplat în 1989. Fiind adolescent, un om tânăr, nu aveam de unde să știu atunci – lucru valabil și pentru cei din jurul meu, dar cred că și pentru foarte mulți din această țară – că dictatura lui Ceaușescu nu va dura mult, că se va termina în 1989. Atunci am căutat și am ales o meserie care îmi plăcea, care mi-a plăcut și care nu m-ar fi compromis, nu trebuia să fac un compromis cu regimul, cu dictatura, fiindcă totuși medicina veterinară nu era o meserie unde astfel de compromisuri erau necesare, pentru că nu lucrai cu oameni. În alte domenii existau fel de fel de presiuni și impuneri.

 

În acea perioadă nici nu era Facultate de Filosofie, cel puțin în anii ’80. La Cluj, la Babeș-Bolyai, trebuia să mergi cu un dosar cu fel de fel de documente, verificau dacă provii dintr-o familie „sănătoasă” și te acceptau sau nu te acceptau în funcție de acest dosar. În plus, nici nu era Filosofie adevărată, era mai mult marxism și socialism. Deci nu se punea problema să aleg să învăț marxism, cu toate că m-a interesat de pe atunci Filosofia. Pentru mine existau trei opțiuni: Litere, Filosofie sau Medicina Veterinară.

 

Nu mi-am permis să nu intru la facultate și să fiu luat în armată, fiindcă generația mea făcea cel puțin doi ani, se mergea în agricultură, dar și pe șantier, unii la Casa Poporului, alții la Canalul Dunăre-Marea Neagră, alții în Valea Jiului, în mină. Eu nu voiam să risc și am dat examen la Medicina Veterinară.

 

Dar când ați avut ocazia, după Revoluție...


În decembrie 1989 am înființat o revistă, între timp am publicat, voiam să termin Medicina Veterinară, dacă tot o alesesem. Mie îmi plac lucrurile bine făcute și făcute până la capăt și cum am terminat Medicina Veterinară, în 1993, imediat am și dat examen – atunci era cu examen foarte dur, cu multe subiecte – la Filosofie.

 

Asta ar fi povestea despre cum se leagă Medicina Veterinară cu Filosofia. De fapt, „datorită” dictaturii comuniste am ales ceva care îmi plăcea și îmi place și la această oră, dar în sufletul meu vedeam atunci un alt drum, drept pentru care nu am lucrat ca medic veterinar. Am devenit ziarist, scriitor, am lucrat ca redactor la Radio Cluj și ca redactor la o revistă literară culturală până în 1997, când am intrat în politică.

 

Ambele specializări ale mele sunt foarte interesante. Medicina Veterinară include științele exacte, până la urmă, e o facultate foarte grea la Cluj. Erai obligat să înveți sistematic. Iar la Filosofie am intrat la o vârstă mai matură și nu am urmat-o pentru că era la modă. Am avut timp să citesc, să stau în bibliotecă, să asimilez ceea ce îmi plăcea. E ciudat, dar cele două se completează, cel puțin pentru mine.

 

Plus că ați urmat Filosofia într-un moment în care începuseră să apară și cărți, surse, pentru că în perioada comunistă multe cărți nu erau accesibile în România.


Am avut posibilitatea să merg și în străinătate, nu pentru o perioadă lungă, erau schimburile dintre Babeș-Bolyai și alte universități, și acest lucru a fost foarte util pentru mine. Era perioada în care am stat în viața mea cel mai mult în bibliotecă.

 

După demararea unei cariere politice ați început să ocupați și demnități în stat, unele cu mare răspundere administrativă, ați fost Ministrul Culturii, dar și Vice-Premier. Din această perspectivă, vă simțiți mai în largul dumneavoastră ca administrator, că vorbim de un minister, că vorbim de un guvern sau vă simți mai în largul dumneavoastră ca politician?


Depinde. Nu pot să dau un răspuns foarte ferm, depinde de foarte multe lucruri. Eu nu în Parlament mi-am început cariera politică, ci în administrație, la Ministerul Culturii, unde am lucrat patru ani de zile. Era o perioadă foarte interesantă, o perioadă de criză economică după prăbușirea comunismului și perioada inflației uriașe, a protestelor cu mineri și sindicate. Era primul guvern de mare coaliție, CDR și cu cei care mai sprijineau Convenția Democratică de atunci. În acei ani am învățat ce înseamnă administrația, am văzut că poți avea rezultate – desigur, nu imediate, dar dacă munceai, dacă găseai soluții bune, atunci și feed-back-ul era foarte rapid, nu trebuia să aștepți ani de zile. Pe de altă parte am avut norocul de a lucra cu o echipă bună la Ministerul Culturii, ministrul era Ion Caramitru în acea perioadă.

 

După patru ani de administrație, în 2000 am intrat în Parlament ca deputat. În prima perioadă, vreo patru-cinci luni, m-am simțit inutil, eram obișnuit la minister cu faptul că știam ce am de făcut, puteam să controlez ce s-a făcut și ce nu s-a făcut