Stimați arădeni, stimați invitați,

Astăzi ne amintim de martirii revoluționari executați la Arad și la Budapesta.

Păstrăm vie amintirea lor, an de an, generație după generație. Numeroasele statui, monumente comemorative și nenumăratele spații publice, piețe și străzi care le poartă numele, fac ca această comemorare să fie instituțională și inevitabilă.

Contribuie la aceasta și faptul că Revoluția de la 1848 este, poate, cel mai vechi element al memoriei comunitare. Până în ziua de azi, în fiecare familie care păstrează o oarecare evidență a trecutului său mai îndepărtat decât bunicii, avem, încă, amintiri și informații despre un strămoș care a avut ceva de-a face cu Revoluția din ’48. Fie că a participat personal, fie că a cunoscut pe cineva care a luptat la vremea aceea sau a adăpostit revoluționari după căderea revoluției pașoptiste, pe scurt, a făcut parte din șirul acelor întâmplări.

Petőfi, Bem și legendele celorlalți, cântecele populare ale culturii populare contribuie la asigurarea faptului că evenimentele Revoluției de la 1848 se regăsesc nu doar în paginile manualelor școlare, nu numai în amintirea istorică, ci și în memoria comunității noastre, ca un element viu. Este ca un pârâu subteran. Curge chiar și atunci când noi nu-l vedem!

Așa este bine - și trebuie să ne asigurăm că așa va fi și în continuare.

6 octombrie este, poate, cea mai complicată zi a comemorării națiunii noastre.

O să încerc să spun de ce.

Astăzi, ne amintim de martirii revoluției pașoptiste, de cei 14 patrioți extraordinar de curajoși și cu principii excepționale care și-au sacrificat viața pentru libertatea maghiară și nu numai. Din acest punct de vedere este o zi de doliu!

Dar ne amintim, de asemenea, de revoluția pașoptistă în sine, care, la 6 octombrie 1849, părea să fi eșuat pentru totdeauna, pentru a triumfa doar câteva decenii mai târziu, cu obiectivele și cerințele sale în mare parte îndeplinite. Din această perspectivă este o zi de sărbătoare!

Iar noi, aici, la Arad, știm și faptul că memoria, la rândul ei, trebuie să fie și ea liberă. Memoria și acțiunea!

Ne amintim de eliberarea Statuii Libertății.

Prin urmare, deci, 6 octombrie este, pe lângă multe altele, o zi despre eroismul martirilor, despre căderea și triumful libertății în general și, concret, despre libertatea comemorării, în adevăratul ei sens.

Acestea sunt motivele pentru care spun că aceasta este cea mai complicată zi comemorativă.

Această zi, pe lângă cele deja menționate, este, de asemenea, despre ceva despre care, sau despre cineva, de care nu vorbim.

Ei nu sunt amintiți în manualele școlare și nici nu sunt menționați în discursuri. Nu sunt comemorați cei care au susținut în tăcere, eventual au tolerat sau chiar au avut de suferit din toate acestea. Numele lor nu apar în cărțile de istorie.

Deși au fost și ei acolo pe treptele Muzeului Național, au intonat imnul în Teatrul Național pe 15 martie, susținând cauza și au fost primii care, mai târziu, au răspuns afirmativ și la apelul lui Kossuth Lajos.

Ei sunt cei care, prin eroismul lor tăcut, timp de un an și jumătate, au menținut vie posibilitatea triumfului libertății. Fără ei nu s-ar fi putut face revoluție.

Bătrâni și, mai ales, tineri, care au simțit și au știut că izvoarele libertății sunt îngropate adânc, dar care au vrut și au acționat pentru a se asigura că aceste izvoare pot izbucni liber.

Dar ziua de astăzi este, de asemenea, despre cei care au suferit. Pentru ca să nu uităm, trebuie să spunem de fiecare dată: revoluția pașoptistă a fost un război purtat de trupe armate, unele împotriva altora.

Iar războiul este un lucru crunt. Pentru toată lumea, pentru fiecare familie, pentru fiecare femeie, pentru fiecare copil, care a rămas fără tată, fără soț, fără cel care stătea lângă familie.

Pagube colaterale. Acesta este modul în care limbajul militar descrie, cu precizia sa insensibilă, moartea unor oameni care nu se află de partea combatanților. Adică civili.

Este o pagubă colaterală atunci când o bombă rătăcită distruge o stație de autobuz la ora 8 dimineața. Sau dacă dă foc la biblioteca orașului.

Atunci când este destinat să intimideze adversarul.

Un război poate avea scopuri nobile. Revoluția din 1848-49 a avut scopuri nobile: s-a luptat pentru libertate, egalitate și fraternitate. Dar războiul în sine este întotdeauna nemilos.

Doamnelor și domnilor!

Nu credeam acum câțiva ani că în apropierea noastră va fi un război adevărat.

Am fost în Sighetu Marmației în primele săptămâni ale războiului din Ucraina. Zeci de mii de refugiați s-au îndreptat spre graniță, lăsând totul în urmă, pentru a fi în siguranță, pentru a-și ști copiii în siguranță. Valul de refugiați nu s-a oprit de atunci.

Unele lucruri le luăm de bune și constatăm importanța lor doar în momentul când sunt în pericol. Așa cum sunt libertatea și pacea.

Multă vreme, în această parte a Europei, am crezut că cele două nu pot merge împreună. După 1945, pacea părea posibilă - fără libertate. Da, în dictatura comunistă nu a existat libertate. Iar după 1989, au fost trei decenii în care părea posibil să le avem pe amândouă, în același timp: libertate și pace.

După căderea Zidului Berlinului, după căderea dictaturii ceaușiste, am crezut că acest lucru este ușor de realizat, și dacă se realizează, va rămâne așa. Acum vedem, că lucrurile stau diferit. Deși am spus adesea, și spunem de fiecare dată, că libertatea nu este o stare veșnică. Nu este ca o casă pe care, dacă ai construit-o, va fi acolo cu tine, va fi o casă stabilă și, trebuie s-o zugrăvești din când în când. Nu, libertatea trebuie construită, trebuie reinventată în fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare lună, și, dacă este necesar, trebuie apărată.

Fără revoluțiile din 1848, noi, maghiarii și noi, est-europenii, nu am fi acolo unde suntem acum. Aceste revoluții ne-au determinat, cu toate că au eșuat, dar ideile lor au triumfat ani și decenii mai târziu.

Este acum, din păcate, o certitudine că nici pacea nu este o stare veșnică în Europa.

Onorat auditoriu,

Dacă există ceva ce trebuie să facem astăzi, este tocmai acest lucru: să păstrăm pacea și libertatea. Ambele împreună. Acolo unde nu există pace, nu poate exista nici libertate. Acolo unde nu există libertate și pace, demnitatea persoanei umane este, cu siguranță, încălcată, iar astfel cercul s-a închis.

Nu este o sarcină ușoară să aperi libertatea, și să ajungi la pace. Așa cum spunea Robert Schuman, “Pacea nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.” Da, pacea în Europa este amenințată, trebuie să fim creativi, și trebuie să fim extrem de curajoși.

În memoria martirilor noștri: Trăiască pacea! Trăiască libertatea!